Pe insulă, cubanezii vor continua să iasă în stradă, cu durerea Națiunii, cu mândria Națiunii. Este vital, urgent, să nu-i lăsăm singuri, scrie Cubanet.
Între strigătele de „Libertate”, „Patrie și viață” și „Nu ne este frică”, scânteia insurecției s-a aprins în orașul San Antonio de los Baños și s-a răspândit pe toată insula, declanșând o puternică represiune polițienească. Cei care au trăit episodul El Maleconazo (revolta din 5 august 1994, nr) recunosc că nu au mai văzut niciodată așa ceva, dată fiind amploarea și simultaneitatea evenimentelor.
Guvernul Díaz-Canel nu i-a întrebat niciodată pe cubanezi dacă sînt de acord cu dolarizarea economiei, cu intrarea turiștilor ruși în plină pandemie, cu exportul a 12 milioane de vaccinuri în Venezuela, când doar puțin peste un milion de cubanezi au fost imunizați, cu transportul de medicamente către Nicaragua, în timp ce spitalele insulei nu au nici analgezice, și cu atât de multe alte decizii importante care au fost luate unilateral, arătând că agenda conducerii nu are nimic de-a face cu nevoile poporului.
